Responsabilitatea părinților: Iubirea pură și necondiționată oferită copilului
Copilul nu vine doar din doi oameni. Vine din relația dintre ei. Copilul este dovada vie că, la un moment dat, două suflete s-au întâlnit, s-au ales și au creat împreună viață.
În primii ani de viață, copilul nu are încă resursele psihice pentru a separa ceea ce îi aparține de ceea ce aparține părinților. El absoarbe atmosfera emoțională a familiei și își construiește sentimentul de siguranță din relațiile pe care le vede și le trăiește. De aceea, relația dintre părinți devine una dintre cele mai importante experiențe psihologice ale copilului.
Modelul relaționării: Siguranță versus conflict
-
- Când între părinți există respect, cooperare și siguranță emoțională: Copilul primește un model de relaționare sănătoasă.
- Când există conflict permanent, dispreț, agresivitate, manipulare, umilire, absență sau denigrarea celuilalt părinte: Copilul poate ajunge să poarte un conflict care nu îi aparține.
Rolurile disfuncționale pe care le poate lua copilul:
-
- Mediator sau copil parentificat: Încearcă să protejeze un părinte sau simte că trebuie să aleagă.
- „Copilul bun”: Încearcă să păstreze liniștea cu orice preț.
- Copilul rebel: Se revoltă în locul părintelui care tace și nu pune limite sănătoase.
Uneori, copilul spune prin comportamentul lui ceea ce familia nu a putut spune prin cuvinte.
De aceea, atunci când un copil suferă, merită să privim nu doar copilul, ci și relațiile în care acesta crește. Copilul nu are responsabilitatea să repare relația dintre părinți. Aceasta este responsabilitatea adulților. Iar responsabilitatea este reciprocă.
Nu este suficient ca unul dintre părinți să ceară respect dacă, la rândul său, îl denigrează pe celălalt. Nu este suficient să pretinzi că protejezi copilul în timp ce îl folosești ca mesager, confident sau aliat împotriva celuilalt părinte.
Responsabilitatea parentală dincolo de divorț
Chiar și după divorț, părinții rămân responsabili pentru climatul emoțional pe care îl creează în jurul copilului. Poți să nu mai fii partenerul unei persoane. Dar dacă aveți un copil împreună, acea persoană va rămâne pentru totdeauna mama sau tatăl copilului tău.
-
- A o respecta pe mama copilului tău nu înseamnă să negi ceea ce s-a întâmplat între voi.
- A-l respecta pe tatăl copilului tău nu înseamnă să accepți comportamente abuzive.
Înseamnă să poți face diferența între conflictul de cuplu și responsabilitatea parentală. Pentru că atunci când îl obligi pe copil să respingă un părinte, nu îl eliberezi de conflict — îl așezi în mijlocul lui.
Copilul nu are nevoie ca părinții să se iubească pentru a se simți în siguranță. Are nevoie ca aceștia să nu-l transforme în terenul conflictului lor.
Ce are nevoie copilul să știe și să simtă:
„Mama este mama mea perfectă așa cum este. Tatăl este tatăl meu perfect așa cum este. Nu trebuie să aleg. Nu trebuie să repar. Nu trebuie să protejez un părinte de celălalt. Pot să-i iubesc pe amândoi și să-mi trăiesc propria viață.”
Concluzie: Cea mai matură formă de iubire
Poate că aceasta este una dintre cele mai mature forme de iubire parentală: să nu-i transmiți copilului rana relației tale, ci să-i oferi libertatea de a-și construi propria relație cu fiecare dintre părinții săi.
Pentru că un copil nu este continuarea războiului dintre doi adulți. El este viața care s-a născut din întâlnirea lor. Iar responsabilitatea părinților este să nu-l facă să poarte ceea ce este al lor.
Psiholog Adriana Gabriela Hreceniuc
